Marţi, 30 iunie 2009, PubliMedia, divizia de publishing a MediaPro, a decis să închidă toate publicaţiile locale care mai rămăseseră în viaţă: Hunedoreanul †, Clujeanul†, Bănăţeanul†, Bihoreanul† şi Ieşeanul†.
Teoretic, acestea vor apărea în continuare online, pe site-urile care “funcţionau” în paralel cu ediţiile tipărite. Practic, rămâne de văzut câţi dintre angajaţi vor rămâne în continuare să lucreze pentru nişte publicaţii online. Avem exemplul recent al cotidianului Hunedoara Expres†, care “promitea” să apară în continuare pe site-ul huon.ro. Pe site sunt publicate câteva ştiri pe zi, dar atât.
Dintre jurnaliştii care lucrau pentru aceste publicaţii la momentul închiderii lor, doar trei sunt cei care şi-au luat rămas bun de la cititorii ediţiilor tipărite: Ovidiu Petrovai, de la Hunedoreanul†, Mihai Goţiu, de la Clujeanul† şi Valentin Sămînţă, de la Bănăţeanul†. Pentru că nu ştiu cât timp editorialele lor vor mai fi disponibile pe site-uri [pe cel din Clujeanul l-am descoperit după o serie de erori pe site], le copiez aici, cu link-uri către sursa lor originală.
Mai merită să fii jurnalist în ziua de azi?
de Mihai Goţiu, Clujeanul
“PubliMedia International a hotărât păstrarea brandurilor locale în varianta exclusiv online. În urma evaluării pieţei de cititori şi publicitate, am hotărât să păstrăm brandurile locale în varianta online, având în vedere că numărul vizitatorilor unici în perioada ianuarie – mai 2009 a crescut cu 222% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut”.Astfel sună, succint şi rece, comunicatul de luni al PubliMedia International, prin care se anunţă închiderea, printre altele, a ediţiei tipărite CLUJEANUL. 9 ani şi aproape 4 luni. 483 de numere. E mult? E puţin? Habar nu am. Înainte de a-mi lua “la revedere”, permiteţi-mi să vă ofer un ultim text. Mai exact discursul pe care l-am rostit în luna martie, cu ocazia împlinirii a 9 ani de la apariţia ziarului. Ce am spus atunci, rămâne valabil în continuare.
“Bună seara şi bine v-am găsit, dragi prieteni,
Mă bucur că în această seară sunteţi alături de noi, pentru a sărbători împreună 9 ani de la apariţia săptămânalului Clujeanul. Probabil că vă aşteptaţi acum la un scurt moment introductiv, festiv sau festivist, care să facă trecerea către părţile mai plăcute ale serii. Ei bine, nu vă pot promite că voi fi scurt. Şi nici festivist nu voi fi.
Mai întâi, însă, părţile bune. Ce a însemnat ultimul an pentru Clujeanul? Un an în care ne-am consolidat poziţia de lider detaşat al presei scrise locale sau naţionale, distribuită în judeţul Cluj. Conform celei mai recente furnizări de date ale Studiului Naţional de Audienţă, SNA, Clujeanul este creditat cu 42.000 de cititori unici în judeţul Cluj, un număr aproape dublu faţă de următoarele două publicaţii auditate, ProSport, cu 21.000 de cititori şi Gazeta Sporturilor, cu 20.000 de cititori.
De asemenea, ediţia online, www.clujeanul.ro, relansată în decembrie 2007, a avut o creştere mai mult decât spectaculoasă. Conform Studiului de Audienţă al Traficului pe Internet, SATI, clujeanul.ro a avut peste 190.000 de clienţi unici în luna februarie şi peste 3,77 milioane de afişări. Spre comparaţie, în noiembrie 2007, înaintea relansării, clujeanul.ro avea 22.000 de clienţi unici şi 142.000 de afişări. Procentual, e vorba de o creştere de 750% în cazul clienţilor unici, şi de aproape 3.000% în cazul afişărilor. Toate într-un an şi trei luni. Mai mult, în lunile ianuarie şi februarie, clujeanul.ro a avut o medie de 60.000 de cititori unici pe săptămână. Astfel, cumulat, pe ediţia print şi pe cea online, Clujeanul a trecut la începutul acestui an de peste 100.000 de cititori unici pe săptămână.
Aceasta ar fi partea bună. Cea care ne aduce motive de bucurie. Din păcate, satisfacţia muncii, recompensată de către cititori prin însuşi faptul că ne citesc, nu este deplină. Ceea ce s-a întâmplat în 2008 în presa clujeană, şi prefer să mă refer doar la presa clujeană pentru că este domeniul care ne interesează în mod direct, este greu clasificabil. Iar anul 2009 a început sub auspicii şi mai sumbre. Spre sfârşitul anului 2007 şi începutul anului 2008, piaţa media locală a fost invadată de proiecte noi. Concurenţa şi investiţia în mass-media ar fi trebuit să ne bucure. Asta ar fi însemnat mai multe locuri de muncă pentru jurnalişti, mai multe alternative, salarii mai mari, infrastructură şi condiţii de muncă mai bune.
Totul s-a dovedit însă o iluzie. Cu greu s-a putut face distincţia între proiectele jurnalistice propriu-zise, realist sau greşit evaluate, dar şi în acest din urmă caz, oneste, şi publicaţiile de campanie electorală care au îmbrăcat o aşa-zisă formă jurnalistică. Au fost ziare, şi nu doar dintre cele nou apărute, care au acceptat să se vândă diferitelor partide, să scoată pagini sau ediţii speciale, distribuite gratuit. Într-un caz extrem, s-a ajuns ca, fără nicio jenă, o astfel de ediţie să fie distribuită în plină stradă chiar de către voluntarii unui partid. Culmea, s-a dovedit ulterior, că nici măcar nu fuseseră plătiţi cu bani, ci doar cu promisiuni. Multe dintre aceste publicaţii aşteaptă şi acum banii din campanie şi, convingerea mea e, fără a fi răutăcios, ci doar constatând o realitate, că vor mai aştepta o vreme plata. Dacă o vor primi vreodată.
Nu acesta este, însă, cel mai grav lucru. În fond, fiecare doarme după cum îşi aşterne. Aceste gen de „jurnalism” a avut însă repercursiuni asupra întregii bresle. Credibilitatea presei clujene, care nu excelat niciodată în mod deosebit, a coborât către o cotă greu de imaginat. Anatema s-a întins asupra tuturor. Nu au fost puţine momentele în care am găsit cu greu argumente să continui să activez în acest domeniu. Şi nu doar să mă conving pe mine, dar să găsesc argumente să-i conving şi să-i motivez şi pe colegii mei. Mai mult, să merg şi să-i conving pe studenţi că au ales o profesie onorabilă, în care merită să-şi construiască o carieră. Şi, în astfel de condiţii, s-a născut cea mai grea întrebare la care am căutat răspuns în ultimul an: MAI MERITĂ SĂ FII ÎN ZIUA DE AZI JURNALIST?
Să luăm argumentele pe rând.
Din punct de vedere financiar. Presa nu e un domeniu care să ofere salarii fabuloase. E nevoie să treacă ceva ani până îţi faci un nume şi, eventual, obţii o funcţie, pentru a ajunge la un salariu decent, din care să-ţi poţi permite ratele la un apartament şi o maşină mică ori până îţi poţi permite să faci o vacanţă pe o plajă însorită la Mediterana sau Adriatica. Bineînţeles, dacă îşi fac munca în mod onest. Sunt multe alte domenii în care se câştigă mult mai bine, încă de la început, sau care au perspective mult mai tentante.
Statutul social. Există această iluzie a puterii pe care ar avea-o presa. Este reală doar într-o anumită măsură. În aceeaşi măsură în care eşti respectat pentru ceea ce faci, pe atâta desconsiderare şi ură aduni. De câte ori nu aţi auzit expresiile „scormonitori în gunoaie” ori, cea mai frecventă în ultima perioadă, „presa e de vină”? De câte ori nu aţi gândit sau aţi folosit chiar dumneavoastră, cei care sunteţi acum de faţă, pe care vă consider prieteni şi sper, şi cred, că nu aţi venit din obligaţie aici, această sintagmă „presa e de vină”? „Presa e de vină pentru că tinerii de astăzi nu au educaţie”, „presa e de vină pentru că românii nu merg la vot”, „presa e de vină că a ieşit Ion Iliescu preşedinte”, „presa e de vină că Traian Băsescu e preşedinte”, „presa e de vină, pentru că nu a scris”, „presa e de vină, pentru că a scris” şi lista ar putea continua… Concret, vă dau un exemplu extrem de recent.
Duminică, „The Guardian” a publicat un material, pornind de la un filmuleţ apărut în Franţa, despre modul în care se comportă elevii în timpul unei ore. Un film în care elevii îşi iau profesorul peste picior, îi răspund obraznic, ba chiar îl întreabă despre orientarea lui sexuală. O situaţie similară au găsit şi în şcolile britanice, elevi care mestecă zemflitor gumă în timpul orelor, care trimit mesaje sau chiar vorbesc la telefonul mobil, care ascultă muzică ori, pur şi simplu, îşi ignoră profesorii. Am rugat două colege să vorbească şi cu profesorii clujeni dacă se regăseşte o asemenea stare în liceele de aici. Răspunsul, probabil, îl puteţi prevedea şi îl puteţi citi în săptămânalul Clujeanul de săptămâna viitoare. Care a fost însă, răspunsul, la întrebarea „şi cine e de vină pentru acest lucru?”. Ei bine, una dintre cauzele principale menţionate, a fost, evident… presa. Aşadar, nu părinţii, nu profesorii, ci presa… La fel cum de vină e presa pentru tâlhării şi crime, pentru pornografie ori prostituţie. Înainte de a căuta argumente în favoarea sintagmei „presa e de vină”, întreb, retoric, oare nu au existat un Nero şi un Galigula înainte de apariţia presei? Crimele, violurile, tâlhăriile, prostituţia, loviturile de stat au fost create de presă?
Îmi permit, cu scuzele de rigoare, pentru că sunt şi avocaţi aici de faţă, să întreb, ca simplă ipoteză, „sunt oare, avocaţii vinovaţi de crimele şi faptele clienţilor lor, pe care îi apără?” Şi aş putea aduce un argument în favoarea unui răspuns afirmativ. „Da, atâta timp cât ştiu că pot apela la un avocat bun, mulţi dintre infractori se simt încurajaţi să comită faptele pe care le comit”. Aşadar, aş putea spune că avocaţii „sunt de vină”. Bineînţeles, însă, că am şi un contra-argument, pentru că fără avocaţi buni e greu de imaginat cum s-ar putea evita abuzurile în orice sistem juridic. Dar dacă suntem convinşi că avocaţii sunt o garanţie a apărării drepturilor unei persoane sau a unor instituţii, nu cauze ale creşterii infracţionalităţii, nu avem aceeaşi convingere şi despre presă. Avem însă pretenţia ca presa să fie şi Minister al Justiţiei, şi Minister al Educaţiei, şi Minister al Culturii, şi Parlament şi Guvern, şi bibliotecă publică, iar dacă nu sunt nimic din toate acestea, şi nu au cum să fie, suntem dezamăgiţi şi spunem „presa e de vină”. Şi cu această anatemă, a vinovăţiei pentru toate relele din societate, s-a spulberat şi mitul statutului social al jurnalistului.
Ei bine, beneficii materiale nu cine ştie ce, iar statut social, mai mult decât discutabil. Şi atunci, pentru ce te-ai mai face în ziua de azi jurnalist? Lăsând la o parte răspunsuri care ţin de vocaţia personală a fiecărui om, o să răspund, total nejurnalistic, tot cu o întrebare: vă puteţi închipui o societate fără presă?
În minte îmi vine o carte, recomandată de unul dintre profesorii mei din facultate, „Povestaşul”, de Mario Vargas Llosa. Despre ce e vorba, foarte pe scurt, în această carte. Undeva, în jungla amazoniană, triburile trăiesc dispersate. Vorbirea lor are un singur timp: prezentul. Nu există trecut şi nu există viitor. Iar triburile nici nu au habar de existenţa altor semeni. Şi atunci apare „povestaşul”. Cel care se plimbă prin junglă şi duce veşti şi poveşti, de la un trib la altul. Şi astfel apare timpul, măsurat între vizitele povestaşului: cât a trecut de când nu a mai fost povestaşul pe la ei, cât va mai trece până când va ajunge iar povestaşul la ei. Apare trecutul şi viitorul. Şi, mai ales, apare comunitatea, construită în jurul poveştilor povestaşului. Comunitatea celor care împărtăşesc aceleaşi poveşti.
Desigur, la ora actuală, comunicarea şi comunitatea sunt mult mai complexe decât această imagine idilică. Esenţa este, însă, aceeaşi. O comunitate nu poate exista fără comunicare, iar comunicare nu poate exista fără „povestaşi”.
Trăim într-o societate care se pune tot mai mult accent pe individualism şi pe realizarea personală exacerbată. În care nu ne mai putem bucura de succesele celor de lângă noi, pentru că fiecare succes al unui coleg ori al unui prieten e văzut nu cu invidie, ci, mai mult, ca o piedică împotriva propriei realizări personale. Încet, încet, ne pierdem încrederea unii în alţii şi considerăm că totul se poate realiza pe cont propriu. Şi nu se poate. Iar dacă se poate, eu unul nu-mi doresc să prind vremurile în care fiecare va trăi doar pentru el însuşi.
Presa, comunicarea, făcută responsabil şi profesionist, poate fi o piedică împotriva acestei evoluţii. Sau disoluţii, mai exact. Presa poate informa despre starea reală a lucrurilor şi poate pune în discuţie idei şi valori, care, ulterior, după dezbatere, să fie acceptate ca valori comune. Valorile care definesc, în cele din urmă, o comunitate. Când prezinţi o crimă sau un viol, o spargere de bancă ori un mare caz de corupţie, nu înseamnă, automat, că vrei să faci rating sau audienţă, ci că prezinţi o stare de fapt. Prin intermediul presei, specialiştii pot afla, pot lua act şi se pot exprima, oferind soluţii sau idei de soluţii la aceste probleme. Când pui în discuţie o decizie a Guvernului, a unui consiliu local ori a unui primar, când critici, nu înseamnă, din nou, că o faci pentru audienţă ori pentru că „eşti plătit de opoziţie”. Sunt convins că, în cele din urmă, cititorii vor „depista” presa al cărei unic scop este audienţa, implicit profitul, ori care reprezintă diferite grupuri de interese. Şi o vor delimita de presa care şi-a propus mai mult decât atât.
Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care, cel puţin eu, nu-mi pot închipui o societate fără presă, fără comunicare. Cifrele pe care vi le-am prezentat la începutul acestui discurs, nu au, de fapt, nicio valoare. Eventual, sunt cifre bune de prezentat în power-point la diferite întâlniri manageriale. Pentru că nu au nicio valoare atâta timp cât sunt doar un scop în sine, şi nu un mijloc prin care problemele, grave, deranjante şi controversate, pe de o parte, şi valorile comune ale unei comunitaţi, pe de altă parte, în cazul de faţă, ale clujenilor, nu sunt prezentate, nu sunt puse în discuţie, nu le sunt găsite soluţii ori nu sunt validate.
Nu ştiu în ce măsură am reuşit până acum acest lucru, dacă am ales întotdeauna cele mai adecvate metode, şi nu ştiu în ce măsură voi reuşi în continuare. Dar, cu siguranţă reprezintă o provocare suficient de mare pentru a face, în continuare, presă. Sunt convins că, în ciuda premiselor deloc optimiste, anul 2009 nu va fi anul în care presa va muri. Dar va fi un an în care multe instituţii de presă îşi vor închide porţile. Deloc paradoxal, dumneavoastră sunteţi cei care veţi decide cine va rezista sau nu mai departe pe piaţă. Cumpărând şi citind presă, puteţi hotărî cine merită sau nu să meargă mai departe. Sper ca în 2010, să ne putem întâlni din nou pentru a-i recompensa, măcar moral, pe cei care au făcut ceva pentru comunitatea locală. Dacă nu, înseamnă că am greşit. Şi viaţa merge înainte. Mai adaug ceva, înainte de a încheia acest discurs. Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce am spus, dar vă rog gândiţi-vă la aceste lucruri.”
P.S. Aici sau în altă parte, vom merge mai departe. Altele sunt tragediile zilei de azi, nu închiderea unui ziar.
Am mai rămas doar voi şi noi
de Ovidiu Petrovai, HunedoreanulE minunat să fii jurnalist la HUNEDOREANUL. E minunat să poţi face presă liber. Ai mii de cititori care au încredere că nu-i minţi, că nu faci jocuri politice, că dai informaţii curate, că te lupţi pentru drepturile lor, că scrii despre abuzuri, că baţi tot judeţul dacă trebuie pentru o cauză dreaptă. E minunat că putem ajuta copii în suferinţă, ca Paula sau Melissa, şi reuşim să-i unim pe hunedorenii de pretutindeni să vină în ajutorul aproapelui. E minunat că nu ne abandonăm aproapele, că oamenii ne scriu şi ne sună zilnic şi că multora dintre ei articolele noastre le-au făcut viaţa mai bună sau lucrurile mai clare.
Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl ai la capătul unei anchete trudite care le arată hunedorenilor că au fost înşelaţi, furaţi şi minţiţi de paraziţii din funcţiile publice. Nimic nu se compară cu bucuria unui reportaj în care oameni unici, talentaţi şi minunaţi de lângă noi sunt descoperiţi la valoarea pe care o merită. Nimic nu se compară cu sentimentul de solidaritate pe care ţi-l dă o campanie socială. Nimic nu se compară cu a face presă aşa cum trebuie.
E atât de minunat ce există între voi, cititorii, şi noi, jurnaliştii. Să ai de partea ta atâtea comunităţi locale, să vezi zilnic ziarul în mâinilor atâtor cititori, să ajungi pe coclauri uitate de lume şi să afli că oamenii au auzit de tine pentru că te citesc. Să ai independenţă financiară, să nu depinzi de banii partidelor şi ai instituţiilor conduse politic, să nu faci compromisuri. Să ai jurnalişti buni, creativi şi responsabili. Redactori, fotoreporteri, secretar de redacţie, tehnoredactori şi colaboratori plini de vervă. Să ai o redacţie de excepţie şi o echipă de marketing profesionistă. Acesta este HUNEDOREANUL. Aşa arată după o minunată aventură de presă care a început în urmă cu nouă ani de zile. Aşa arată acum. Un ziar solid, cu audienţă mare, lider al presei scrise hunedorene şi unul din ziarele locale din România cu o incredibilă rezistenţă, tenacitate şi verticalitate.Aşa arăta şi ieri, când Publimedia, trustul care editează HUNEDOREANUL, a anunţat că toate ziarele sale locale vor mai rămâne doar online, încetându-şi apariţia pe hârtie.
Adevăraţii jurnaliştii rămân jurnalişti până la capăt. Suntem ceea ce scriem. Şi scriem ştiind că sunteţi acolo, alături de noi, cu ziarul în mână. Scriem şi ne gândim la voi, cei atât de aproape, răspândiţi în toate părţile acestui judeţ. De fiecare dată când veţi întâlni numele celor care scriu aici să ştiţi că ei înseamnă, dincolo de ziarul pe care îl citiţi acum, ideea de presă muncită şi responsabilă, nevoia de jurnalism independent. E minunat să fii jurnalist.
Parcă rupţi de realitate, cei de la Bihoreanul îşi îndemnau cititorii, pe 29 iunie, să nu rateze ediţia tipărită a ziarului: “Nu rata noul număr din BIHOREANUL tipărit!” [link], în timp ce Ieşeanul nu anunţă nimic, sau cel puţin n-am găsit eu nici un mesaj de “rămas bun” printre multele “frumoase ale Iaşului” prezente pe prima pagină [era să zic "ţâţe"]. Pe site-ul Bănăţeanului, prima ştire care mi-a sărit în ochi are titlul “Aproape 3.000 de persoane vor rămâne fără locuri de muncă până în luna septembrie în Timiş”. Aici am găsit, totuşi, cu greu, un editorial de “rămas bun” semnat de Valentin Sămînţă. Cel mai frumos scris dintre cele trei.
Ne mutăm la blog
de Valentin Sămînţă, BănăţeanulAcelora care au inima strânsă că după aproape opt ani săptămânalul BĂNĂŢEANUL, ajuns la numărul simetric 393, nu se mai destăinuie pe hârtie, pe suportul acela clasic mirosind cumva a tuş şi scriere veche dar totuşi proaspătă, şi îşi pune în prag de iarnă majusculele în cui, regăsindu-se cu nişte www-uri în faţă şi cu un .ro la urmă în marele ocean al internetului, www.banateanul.ro, trebuie să le spun să nu fie trişti. Nu numai noi devenim exclusiv o formă virtuală de informaţie, de opinie, de reportaj, de protest, ci şi o bună parte din media întreagă. Sigur, criza trebuie să fie de vină momentan pentru asta, dar poate aţi observat, în familie, printre prieteni, ba chiar şi între necunoscuţi că astăzi, indiferent de vârstă, culoare, sex sau religie, ori ai identitate virtuală, ori nu exişti.
Bibliotecile s-au mutat pe ecranul laptopului, oricât de tare ar nega asta bibliofilii ochelarişti care se excită la mirosul vechilor tipare, absolvenţii de Sorbona pe care tăticii i-au educat în spiritul lecturii, răsfoirii de cazanii. Zilele sau poate lunile trecute, pe când târguiam o bibliotecă să-mi încapă în ea miile de cărţi cumpărate la pachet în cei douăzeci de ani şi ceva trăiţi în comunism şi douăzeci de ani fără ceva în noua democraţie, taximetrista altminteri blajină exclama profetic: sunteţi singurul client care a cumpărat şi transportat o bibliotecă în ultimii cinci ani!
Şi nu e numai asta, sentinţa de taximetristă atentă la mersul lumii. Nu trebuie să uitaţi că însăşi mătuşa Gina, care a împlinit o frumoasă vârstă de curând, ce i-a permis să asiste la instalarea, căderea şi decăderea mai multor dictatori de stânga ori de dreapta, ba chiar şi a doi regi şi a unor preşedinţi aleşi mai mult sau mai puţin democratic, mai mult sau mai puţin simetrici la chip, mai mult sau mai puţin neocomunişti, aşadar, chiar mătuşa Gina îşi petrece o bună parte din zi navigând pe Google Earth, dând sign in şi sign out pe messengeruri, pe yahoo şi pe msn, pentru a se convorbi cu fiul sexagenar din America, cu fata cvadragenară din Deutschland, având webcam-ul pornit şi o mulţime de ferestre deschise cu toate ziarele online din România şi, bineînţeles, cu toţi bloggerii semnificativi din ţară care căinează în mod firesc acum faptul că ne putem alege cu un nou Fesene la guvernare, deşi nici unul dintre noi n-a votat pentru asta. Şi tot aşa, nu trebuie să uitaţi, de sunteţi nostalgici după printul dispărut, din cauza revoluţiei ăsteia parşive care înlocuieşte vechile tipare jurnalistice, ba chiar şi tiparul, care fusese la vremea lui, acum vreo jumătate de mileniu şi ceva, o altă revoluţie greu de digerat pentru firea conservatoare a lumii, ziceam că nu trebuie să uitaţi că până şi mama soacră se dă pe internet, iar unchiul octogenar îşi caută colegii de generaţie, absolvenţii de liceu leat 1924 rămaşi în viaţă, dând el însuşi search pe Google, cu sprijinul nepotului, e drept. În plus, şi soţia blajină şi decreţea nu se mai osteneşte să dea o fugă la chioşc pentru a-şi cumpăra ziarul preferat, chiar dacă se dă la pachet cu dvd în lunea, marţea şi miercurea astea câtă vreme a învăţat să pornească computerul şi să-i dea shut down la nevoie între două navigări pe blogul lui Biju, între două necăjiri că stânga dă mâna cu dreapta, cum de altfel scrie în toate ziarele online pe care le accesează gratuit cât e ziulica şi cât e noaptea de lungă din pură plăcere civică. Daţi-i un motiv pentru care ar cheltui zilnic 3, 4, 5 lei pentru un ziar fizic, pe hârtie, câtă vreme le găseşte pe toate la un loc, gratis, când îi pofteşte inima.
Sigur, rămân în urmă munţi de ziare îngălbenite, tone de cărţi necitite, biblioteci triste pline de praf, aproape virgine în neatingerea lor. Puştii nu mai vor să ştie de ele. Numai părinţii obsedaţi, puritanii care demonizează internetul îi obligă să citească basme şi nuvele recomandate de profesoara peremistă. În lumea reală, lucrurile şed altfel. Oamenii poartă căşti invizibile în urechi şi par că vorbesc singuri pe stradă, puştii accesează wireless internetul în pieţele civilizate ale urbei, adolescenţii fac o partidă de runescape cu prietenii de peste ocean, totul curge în biţi prin urechile şi sufletele noastre, e lumea nouă ce se înstăpâneşte aici, lumea construită încetul cu încetul de cei de şaisprezece, optsprezece, douăzeci de ani. Daţi-le lor un motiv pentru care s-ar duce la chioşc să cumpere o foaie provincială despre ce-a mai făcut prefectul şi ce-a mai declarat, la vreun prezidiu, primarul din ce în ce mai gras al oraşului în care trăiesc.
În lumea reală, trăim virtual. Virtualitatea noastră poartă denumirea www.banateanul.ro, dar poate căpăta la nevoie şi alte nume, alte forme. Nu fiţi trişti, mai bine daţi clic, comentaţi, vă indignaţi. Nu vom dispărea o dată cu scosul din priză al nu ştiu cărui server. Nu e cazul să facem criză/crize din toate astea. Şi mai avem mult până la cheful de pensionare, la care ne-am dori bineînţeles, atunci când/dacă se va petrece, departe în timp, ca prietenii să ne ofere cadou o stripteuză, nu o friteuză. Reală, bineînţeles!
